Pentru frustratii/frustratele ca mine

Unde ramasesem, acum multa muuuuuulta vreme, de-am uitat si datele de logare pe blog, sau ca am un blog? Pai ramasesem la EXPAND…pam-pam!

Mai tineti voi minte oare….pisicutza alba cu portocaliu (sau portocalie cu alb), simpatica si iubitoare, care se aseza mereu pe biroul meu langa laptopul cald (ca doar acolo era lasata in pace si tolerata)? Sau lumina calda care intra pe ferestrele inalte ale vilei boieresti din strada Caragiale? Sau scartaitul parchetului vechi de lemn, camerele mari, care ma faceau mereu sa ma gandesc la destinatia lor in urma cu multe zeci de ani…Snif!

Totul ar fi putut fi tare frumos acolo, dar se stie…omul sfinteste (sau blestema) locul! V-am introdus deja in atmosfera de barfe si sapaturi intense din micul grup de angajati progresiv frustrati de la Expand. V-am povestit si de ifosele de regina ale patroanei, care nu se cobora la nivelul oricaruia dintre cei…aaaaa…20 de angajati ai ei (ca sa dau asa, o suma rotunjita!).

Well, din aceasta mlastina de intrigi si comportamente mafiote, s-a mai nascut un monstruletz, la inceput asa, mai timid (cum era si Basescu pe post de primar), dupa care a prins curaj si incredere, primind invataturi pretioase despre tortura psihica a subordonatilor, de la the Godmother. Da, desigur, este vorba de sefa mea, sa-i zicem Monica. Monica, o persoana pe care o putem caracteriza in felul urmator: ambitioasa, increzatoare, inteligenta, energica, control freak, paranoica, obsedata, grasa, frustrata, limitata.  Am uitat sa precizez ca este mai tanara decat mine cu un an, insa la momentul respectiv (2007), deja fusese promovata ca Recruitment Manager, si avea in subordine doi oameni, facand exces de zel pe spinarea lor. Plina de potential, n-am ce zice!

Era la primul job adevarat, dar iata, ii placuse atat de tare, si era atat de compatibila cu madam patroneasa, incat era de neoprit in ascensiunea ei! Monicutza desteptacutza (“desteptacutza” era un compliment al sefelor la adresa ei).

Cum ziceam, la inceput Monicutza era tolerabila: parea realmente dedicata, organizata, motivata, bla bla bla. Ma inspira felul in care isi urmarea neobosita scopurile, energia ei, eficienta. Ea stia cum sa te abordeze, pentru ca te citea bine si se prindea ce varianta va merge: cu mine, a mers varianta cu oferitul de incredere (batutul pe umar cand imi reusea ceva, de exemplu), si cu o aparenta prietenie (destainuiri de tot felul numai pentru urechile mele socate de patrunderea subita in adancurile vietii sale). Insa “schizofrenia” comportamentului ei era, totusi, incontestabila: pe de o parte incerca sa se apropie de tine, pe de alta parte iti dadea una-n cap cu prima ocazie – dar despre stilul acesta, putin mai incolo.

Pe parcurs, lucrurile s-au inrautatit: Monica a inteles – gresit, dar ce mai conteaza – ca a fi SEF inseamna sa controlezi tot, sa-l impingi pe om pana la limita, sa nu-i oferi niciodata intelegere si sa-l tratezi ca pe-o “resursa” de care ai dreptul sa dispui pana la epuizarea totala. Totul a culminat cu mutarea intr-un sediu nou, un sediu numai al ei, unde ea era sefa sefelor, de la cap la coada. Acolo nu mai era nimeni care sa-i spuna EI ce sa faca, acolo ea decidea ce si cum, ea controla cum se intampla lucrurile – ce sa mai, era RAIUL ei, si IADUL nostru.

De ce iadul? Pai Monica si-a atins potentialul de monstru. A devenit total aberanta. Ca un ofiter al Gestapo-ului, parca trecea in inspectie pe langa birouri, cautand un motiv sa se ia de tine (“mama ta de evreu nenorocit…aaaaaaa, adica angajat prost ce esti!”): poate ai messengerul deschis, poate ai indraznit sa ai un indecent pahar cu apa pe masa, de natura sa oripileze posibilii candidati, poate….pur si simplu existi! Oricum, resursele Monicutei de a gasi nod in papura erau inepuizabile.

Da, da, chestia cu paharul de apa e adevarata: s-a luat de mine ca aveam pe birou un pahar, si ca nu se cade sa treaca cineva pe langa mine si sa constate, doamne fereste!, ca sunt o fiinta umana care consuma H2O! Cand m-a vazut iritata din cauza observatiei sale “pertinente”, m-a chemat in birou sa ma intrebe ce e cu atitudinea mea, asa, cu o voce incarcata de repros! I-am explicat ca e f greu de inghitit pentru un angajat care isi face treaba cu succes de cele mai multe ori, sa-i fie batut obrazul pentru un pahar cu apa de pe masa - dar, desigur, ea stia cum sa se fofileze astfel incat tot ea sa iasa invingatoare.

Sunt foarte multe lucruri: cea mai secanta fiind expresie fetzei ei, privirea ei, atunci cand intra dimineata in birou si ne vedea vorbind, sau razand (doamne, dumnezeule!), fatza ei cand voiai sa iesi in pauza de masa (inexistenta de altfel, pt ca nu dura decat 10-15 min, si nu aveai voie sa iesi din cladire decat ca sa-ti cumperi ceva de la shaormaria de peste drum), fatza ei cand ieseai pe balcon ca sa respiri putin aer si sa te detensionezi….Ura ei totala fata de relatiile dintre colegi, paranoia ei ca o barfim (aici avea dreptate, dar tot paranoica ramane), ca se comploteaza impotriva ei. Frica de faptul ca va pierde controlul, iubitul, dragul de control!

Am uitat sa descriu noul sediu din strada Pache Protopopescu: un apartament intunecos (really dark!), cu birouri pozitionate strategic, astfel incat ea, SEFA, sa poata trece oricand prin spatele nostru si sa ne surprinda ferestrele de messenger sau cine stie ce pagina de net. O buda atat de mica incat era ridicola – sigur, fusese probabil un WC de serviciu, dar practic nu prea gaseai o pozitie propice sa te pisi. Sigur, ea, SEFA, avea o ditai baia separat, la ea in birou, cu spatiu cat sa si dansezi. Dar noi n-aveam voie sa facem pipi acolo…iar caca era oarecum interzis oriunde!:D (pe bune, si-a exprimat asa, in gluma, aceasta dorinta). …And no kitty either:(

Ce sa mai, o luase razna, indarjita sa pastreze controlul asupra tuturor, l-a pierdut pe cel asupra ei insasi, a devenit tiranica, obsedata, rea! Chiar cred ca s-a inrait, era plina de ura, ura care merge mana-n mana cu frica. Frica de a nu pierde controlul, sentimentul valorii pe care i-l dadea acest statut de sefa, si increderea cu care fusese investita de Godmother.

Era pisaloaga, si pana la urma cred ca devenise total neproductiva: preocupata fiind sa stea cu biciul pe noi non stop, a uitat ca ar mai trebui sa faca si ea cate ceva, sa contribuie cumva la rezultate – doar ca ea nu mai facea nimic. Era proptita la biroul ei de director prematur, unde isi tesea strategiile de futut la creier si pisat nervii celorlalti, care nu mai puteau lucra fiind tzacaniti vesnic, stresati si frustrati.

A creat un mediu de lucru insuportabil, tensiuni maxime care adesea au si izbucnit intre noi, angajatii, care trebuia sa mai defulam si noi din mizeriile acumulate in timp. Chiar am intuit la un moment dat ca eu nu voi mai rezista mult acolo. Orice om are nevoie de un minim de libertate de miscare, de putin spatiu de a-si face treaba fara sa fie pisalogit non stop, de intelegere.

Acum, nu mai pot intelege cum naiba se poate sa fii bolnav nasol si totusi sa fii chemat la munca, si tinut pana la 11 noaptea, ca trebuie terminat nu stiu ce cacat la deadline (strict numai si numai pentru a salva orgoliile si ambitiile acestei individe inumane). Sa pleci cu taxi-ul noaptea si sa nu ti se deconteze banii. Sa nu primesti niciodata un bonus pentru eforturile depuse. Sa fii exploatat fara incetare fara nicio recompensa. Sa ceri 20 de mil salariu si sa ti se dea 19.

Totul a culminat intr-o buna zi cand – in urma unor zvonuri lansate de o cocalara angajata de curand, un fel de spioana personala a reginei – am fost chemata la interogatoriu! Realmente m-am simtit ca in fata securitatii dinainte de ’89, atata ca mi-a lipsit reflectorul din fatza si biciul pe spate! (desi am primit bice metaforice). Discutia era intre mine, regina si Monicutza. Monicutza se plansese ca am lansat zvonuri printre angajati despre ea, ca ea e nu stiu cum….ceva nasol….nu s-au pronuntat cuvintele.

Monicutza mi-o cocea, de fapt, de ceva vreme, de cand m-a tras de limba si-a aflat de la mine ca-mi doresc o marire salariala….substantiala (voiam 30 de mil, de la 19, ma-ntelegeti). Si-atunci, ce si-au zis, cele doua scorpii? Hai sa inventam un scandal, uite, spioana noastra ne zice ca exista nemultumiri, si ca fata asta incomoda e cu gura mare. Adica vrea si bani, face si gat! Ia sa-i inchidem noi ciocu’ pana nu castiga teren!

Si asa am fost invitata la interogatoriu! A fost un discurs penibil, cu iz de circ. Imi amintesc cuvinte ca “sindicat”, sau “lider sindical”, ce ma constituisem eu pentru colegii mei (proastele astea nu auzisera, pesemne, de dreptul la libera asociere!). Imi interziceau, vezi doamne, sa mai port vreo discutie cu colegii (ca si cum ar fi putut controla asta!). Imi amintesc ce zicea madam regina: daca ar fi sa-ti dau banii astia (adica cele 30 de mil!), pai atunci va trebui sa fii la dispozitia mea oricand, zi si noapte! (adica, cu alte cuvinte, esti vanduta, sclava). A mai zis: “daca vreodata o mai vad pe Monica plangand – se pare ca Monicutza facuse si o scena “zentimentala” ca s-o convinga pe regina sa ia atitudine- eu desfiintez sediul din Pache, va dau pe toti afara si o aduc pe Monica inapoi in Caragiale!” Cu alte cuvinte, noi toti, cretinii, nu facem nici pe sfert cat Monicutza desteptacutza!

In acest timp, Monica ma fixa cu un zambet rece. Mi-au zis, in aceeasi discutie, ca ele nu cred ca mai putem colabora, si ca ele cred ca putem colabora mai departe. E logic, nu? La atata prostie si nemernicie…cred si eu!

Cand am iesit, naucita total, de la interogatoriu, spioana tradatoare (numita, nu intamplator, cred, tot Monica), ma privea cu ochi de caprioara injunghiata. Vreau sa spun ca cele doua destepte nici macar nu protejasera identitatea persoanei care le daduse “inside information”! Au zis imediat ca de la aia aflasera ca exista probleme in paradis!

Discutia avusese loc in cuibul de viespi din vila boiereasca, trebuia sa ma intorc in Pache, dar nu puteam: tremuram, eram transpirata, mi-era rau. M-am intalnit cu iubitul la Pizza Hut de la Eminescu, unde nu am putut manca absolut nimic, aveam stomacul intors pe dos.

M-am intors la birou, si-am finalizat o recrutare importanta pentru o pozitie inalta din compania Novo Nordisk. Era vineri. Luni mi-am dat demisia.

Monicutza, socata, a incercat sa ma opreasca, aplicandu-mi vesnica vrajeala cu care, pana atunci, i-a mers de fiecare data cu mine. Dar atunci n-a mai mers. A doua zi, i-am zis ca m-am mai gandit….si ca plec. Encore une fois, a jamais!

M-a traumatizat crunt sfarsitul acestei colaborari. Nu mi-am revenit multa vreme. M-a urmarit dezamagirea asta, ca ar fi putut fi ceva atat de misto, si a sfarsit atat de mizerabil! Ce ratare….ce trist!

Eh, nu sunt convinsa ca le-am povestit pe toate, dar o sa mai vin cu completari in cazul in care imi amintesc ceva juicy!:D